Este vorba despre inginerul Emanuel Havrici, sef la Ocolul Silvic Stulpicani, cel care cucereste pe oricine cu modul in care vorbeste despre aceste meleaguri. Isi iubeste meseria, si ii place sa-l citeze de fiecare data pe Stendhal care spunea ca ”cei mai fericiti oameni sunt silvicultorii, intrucat el nu stie ce va face maine, iar silvicultorii stiu ce vor face si peste o suta de ani”. Tot Emanuel Havrici este cel care incearca sa promoveze bogatiile care exista in zona din care vine el, de fiecare data cand are ocazia. Fie ca vorbim despre Rarau, despre Fanetele Todirescu, sau despre Codrii Seculari de la Slatioara, toate ocupa un loc fruntas in inima silvicultorului.
Iata ce spune Emanuel Havrici, despre Codrii Seculari Slatioara:
”Atunci cand privesti muntii nostrii acoperiti cu paduri, fara voie te gandesti la vesnicie. Randuri si randuri, mii de generatii, stamosii nostrii i-au privit, i-au indragit, si s-au bucurat de mareata lor infatisare. Asa erau atunci cand Traian a strabatut inima Daciei cu legiunile sale, asa erau pe vremea intaiului descalecat si a intemeierii Moldovei, asa cand inaintasii nostrii au descoperit cu mirare focul.
Daca Stefan cel Mare, obosit de lupte, ar poposi in zilele noastre pe taramurile marginite de Codrii Seculari Slatioara, nu ar simti nici un moment ca se afla la 500 de ani dupa glorioasa sa domnie.
Catedrala de Lemn a Raraului, mostra a codrilor milenari din Bucovina, uimeste si azi prin peisajul racoros, cu forme largi, lasandu-ti impresia de solemnitate, accentuate de vuietul adanc al padurii de molid in care uneori ai impresia ca auzi inca tropotul zimbrilor.
In diminetile de vara, muntii intregi se arcuiesc si canta, aburul usor invaluie cuprinsul asemeni unui vis care desfata sufletul oamenilor minunati tranpusi intr-o lume ireala aflata in afara spatiului si timpului cognoscibil. Asemenea frumusete rece si pura te face sa intelegi cum au izvorat din inimile predecesorilor nostri surprinzatoarele manastiri aflate in imediata apropiere, nascute odata cu cele mai batrane exemplare de brad ce strajuiesc portile eternitatii in padurile seculare din Stulpicani.
Chiar pe un cer senin contururile sunt estompate in linii ca de fum, iar ierburile pline de roua iti ajung pana la piept. Peisajul e picurat cu mioarele albe ce pazesc cu strasnicie frumoasa traditie a trnshumantei pa Rarau, masivul ce domina spiritualitatea intregii comunitati.
Nu poate deci sa ne mire ca aici si nu in alta parte a Europei, desprins din freamatul vietii cotidiene, s-a pastrat paradisul, viu si verde, uitat de Dumnezeu pe Pamant.
Se pot mandri unii sau altii cu turnuri, cetati, biserici ce sfideaza cerul, insa atunci cand patrund in inima eternitatii prin portile putrezite ce strajuiesc Codrii Seculri Slatioara, se simt cuprinsi pe data de un sentiment de piosenie adanca, ce ii determina sa isi plece capul, ingenunchiati de sentimentul eternitatii.
Asa i-am gasit eu in toata splendoarea lor, rapit de taina unui dor de vremuri si taramuri indepartate, asa imi doresc sa-I gaseasca alte generatii de silvicultori vremelnici pe acest taram, dar nemuritori prin dragostea fata de aceste paduri. E datoria noastra sa lasam peste veacuri un testament inchinat vietii si bucuriei de a trai, asemeni brazilor nemuritori din Codrul Slatioara.”